Charles de Gaulle susținea că ”interesele importante” ale unui stat membru al Comunității Europene nu pot fi trecute cu vederea prin votul majorității statelor membre. În 1966, Franța a reușit să impună acest principiu, prin compromisul de la Luxemburg, însă era prea târziu. Curtea europeană de Justiție definise deja o nouă ordine în Uniunea Europeană, fără ca nimeni să fie consultat.
Titlul este o întrebare mai actuală decât oricând, iar necesitatea găsirii unui răspuns poate scoate bătrânul continent din criza politică și de imagine.
Am citit una dintre cele mai reușite cărți care mi-a picat în mână în ultimul timp, ”Ever Closer Union?”, a scriitorului britanic Perry Anderson și am rămas uimit cum, în istoria recentă a Uniunii Europene, trecutul se repetă.
Adevărul este că, la acest moment, Uniunea Europeană nu poate fi definită ca o federație, dar nici nu este o confederație. Din punctul de vedere al arhitecturii instituțiilor politice, UE este o struțocămilă. Mecanismul de co-legiferare împărțit între Parlamentul European (ca for legislativ reprezentant al „poporului european”) și Consiliul European (reprezentant al sumei suveranităților naționale) fac ca decizia să ajungă la mâna unei structuri birocratice, administrative, ce poate fi manevrată de forțe care au cu totul alte interese decât interesul legitim al cetățeanului contribuabil.
Scriitorul englez Perry Anderson vine în cartea lui cu o sintagmă care, dacă stai să privești de la o anumită distanță, exprimă exact realitatea. Uniunea Europeană este o uniune a „loviturilor de stat”.
Astfel, în accepțiunea eseistului englez, UE este produsul unei succesiuni de ”lovituri de stat”, date de forțe oligarhice în momentele definitorii ale existenței UE, cu mâna unor tehnocrați prinși într-un comod contract de mercenariat. UE este rezultatul adulării tehnocrației, a înțelegerilor în spatele ușilor închise, dincolo de politică, cu toate implicațiile antidemocratice.
De ce vă scriu azi despre această carte? Destul de simplu. În timp ce lecturam cartea am văzut știrea cu Ursula von Der Layen, care vituperează împotriva deciziilor curții constituționale poloneze care a anunțat faptul că, din punctul de vedere al Uniunii Europene, decizia Curții Constituționale a Poloniei este nulă, „dreptul european și deciziile Curții Europene de Justiție primând asupra dreptului național”. Decizia poloneză nu este prima. Precedentul a fost făcut de curtea constituțională a Germaniei care, chiar prin două decizii, nu recunoaște pe teritoriul Germaniei superioritatea unor decizii europene, în raport cu dreptul național. Dar atunci Ursula von Der Leyen nu a fost atât de vehementă. Probabil de teamă să nu supere electoratul CDU, familie politică de care îi este legată cariera.
Ieșirea publică a Ursulei von Der Leyen și demonizarea de ceva timp a unor decizii poloneze și propunerile de sancționare ale Poloniei, dar și a suratelor sale, precum Ungaria, care refuză „să se alinieze în front”, mi-au confirmat un pasaj din cartea englezului, care spune că: “Alchimia UE constă în obținerea unanimității prin amenințarea majorității, iar dacă un stat membru se opune, atunci se poate pune presiune asupra lui prin „alte mijloace”.
Ah, și era să uit. Parlamentul European, instituția care ar trebui să reprezinte „poporul european” pare în aceste zile chiar decupat din cartea lui Perry Anderson, o instituție mai mult pentru a cosmetiza Uniunea Europeană și a o farda într-o nuanță de democrație: Parlamentul European ar trebui să mai îndulcească percepția cetățenilor despre Comunitatea Europeană, însă nu este deloc un parlament. ”Nu are dreptul de a alege guvernul, de a iniția proiecte legislative, de a impune taxe, de a determina politica externă. Are doar imaginea unui parlament”. „Eurodeputații nu cunosc altă realitate decât cea a încăperii în care se află la Bruxelles, unde se formează o marea coaliție – mai bine spus un cartel instituțional – care face să dispară orice deosebire politică între acești deputați”.
Social Plugin