De Drăgaică, de la Buzău

Nimeni nu avea habar de ce i se spunea cartierul Poștei... Majoritatea localnicilor credeau că datorită oficiului poștal, aflat în colțul străzii principale, care trecea pe lângă gardul gării de triaj a Buzăului și vira, în continuare, la dreapta, spre zona industrială a orașului. Dar oficii poștale mai erau în oraș, iar cel din cartierul Poștei era unul mic, care funcționa într-o fostă casă de negustor, cu prăvălie la parter. În interior mai păstra încă niște rafturi cu o vopsea verde, sărită pe alocuri, care aminteau de rostul destinației din anii când clădirea se transformase în aprozar. Așa că e puțin probabil ca numele cartierului să fi fost dat de un loc atât de neînsemnat.

Carol Popp de Szatmary - Târgul Drăgaica

 

 

La sfârșitul secolului al IXX-lea, cartierul Poștei, mărginaș ca și acum, aproape insignifiant, se întindea la întretăierea drumurilor de ieșire din târg spre Brăila, Galați, Ploiești sau București. Încă din secolele anterioare, zona era celebră pentru stația de diligențe care străbăteau cu corespondență, colete ori călători, drumurile de la Brăila spre București sau de la București spre Moldova. Vreme îndelungată, stația de diligențe a întruchipat sufletul micului târg care, prin puterea comerțului, s-a transformat, încet-încet, într-un nod important pe hartă.

Cu două secole în urmă, întâlneai în cartierul Poștei personaje dintre cele mai pestrițe. Aproape toate, sub o formă sau alta, aveau legătură cu afacerile care se învârteau în jurul cailor. Aici se închiriau cai pentru diligențe și poștalioane, de aici se transportau mărfuri cu docare și căruțe trase de cai. Negoțul cu cai și, mai ales, afacerile de transport au adus prosperitate mahalalei Poștei. Primii stabiliți au fost negustorii de cai. Au apărut imediat și grajduri încăpătoare. Au urmat negustorii de nutrețuri. Potcovarii. Curelarii. Apoi, cherestegiii, tâmplarii, negustorii cu băcănie și cârciumile. Borfașii, bandiții, cuțitarii și hoții de cai nu au întârziat.

Amedeo Preziosi – Întoarcerea de la Târgul din Buzău

 

Din afacerea cu cai, pe un tăpșan aflat mai sus de mahalaua propriu-zisă, pe care localnicii îl numeau „la Drăgaică”, pentru că acolo, de Sânziene, se organiza bâlciul orașului, a apărut și unul dintre cele mai mari târguri de cai din Țara Românească. Veneau geambașii și de la 300 de kilometri depărtare ca să târguiască bidivii, de cele mai multe ori furați, la Drăgaică.

Cu cât mai scump era calul de furat, cu atât mai cunoscut era hoțul. Povești spuse din gură în gură, din generație în generație, vorbeau despre mici averi primite ziua pe câte un cal și pierdute noaptea la jocuri de noroc, prin speluncile și crâșmele Buzăului. Cartierul Poștei era paradisul hoților de cai și al mijlocitorilor. De la cei mai simpli, propășiți de la Galați și Brăila, până la geambașii cu melon și haine boierești, descinși de la București sau Ploiești, cu argații după ei, ca să aibă cine să le ducă marfa acasă cât timp petreceau cu dame, licori și tabieturi. De la cei mărunți, care trăgeau caii de dârlogi, până la hoții cu mare faimă, care nu se încurcau decât cu cai de rasă, nobili, celebri, antrenați pentru parade, precum cea de Ziua Regelui. Toți aceștia din urmă erau de o frumusețe care îți tăia răsuflarea. Niciunul nu trăgea la căruță, niciunul nu era pus la muncă. Unul mai deosebit ca altul, făceau deliciul paradelor hipice organizate minuțios și, uneori, chiar ad-hoc. Toți erau învățați să meargă-n buiestru, antrenați fiind, pe bani grei, de grăjdari renumiți, de multe ori străini de Țara Românească. Cei mai mulți dintre ei făceau deliciul spectatorilor și pariorilor nelipsiți de la hipodromurile de la Ploiești, Băneasa și Floreasca. Poveștile bătrânilor, strecurate deja în folclor, vorbeau despre cai furați din grajdurile unor case mari și pierduți pe tăpșanul de la Drăgaică, după o noapte de barbut. În târgul de la Drăgaică, la o azvârlitură de băț de cartierul Poștei, cai furați din grajdurile unor grofi transilvăneni, laolaltă cu alții, după care plângeau ofițeri de cavalerie admirați în înalta societate a vremii, își așteptau proprietari noi, neapărat cu dare de mână. Se spune că, într-o noapte, la Drăgaică, ar fi apărut un cunoscut hoț de cai de la Brăila, călare pe un armăsar din rasa pur sânge arab, absolut superb. Brigandul se jura pe copiii lui că bidiviul era proprietatea unui prinț din familia Romanovilor. Firește că nu avea acte doveditoare, dar susținea că l-a furat de pe un vapor rusesc ancorat la Brăila, care străbătuse Marea Roșie și Mediterana, trecuse prin Bosfor și Dardanele și urcase, apoi, din Marea Neagră, pe Dunăre, pentru a ancora în micul port românesc și a porni, mai departe, către Odessa, încărcat, între altele, și cu darurile trimise de un șeic importantului membru al dinastiei imperiale ruse.

Dar poveștile Drăgaicei cu hoți, prinți și bidivii sunt multe... Tot în zorii veacului trecut, pe la miezul unei nopți calde de vară, la târgul de cai, ar fi venit chiar celebrul brigand Terente, care a adus cu el „doi orlovi” superbi, șutiți din grajdurile lui Alexandru Marghiloman, supranumit „Prințul”, care pe lângă pasiunea pentru bani - adunați într-o avere incomensurabilă, era animat de patima creșterii cailor, a jocurilor de noroc și a femeilor celebre. Marghiloman avea unul dintre cele mai vestite grajduri ale timpului său, cu cai de rasă despre care umbla vorba că, datorită unui pedigree de neegalat, ar fi costat și cât greutatea lor în aur. Trăpașii din rasa Orlov aduși de Terente la târg ar fi provenit, după cum îi lăuda temutul bandit lipovean, din urmașii celebrului armăsar Smetanka, considerat întemeietorul rasei Orlov. „Prințul“ Marghiloman îi cumpărase când erau mânji, de la Moscova, la ultima licitație imperială ținută înainte de izbucnirea Revoluției Bolșevice. Pe capul lui Terente era pus deja un premiu de 50.000 de lei. Cine îl preda autorităților viu sau mort sau cine oferea informații utile despre locul unde se ascundea, se putea alege cu această mică avere. Se spune că Terente, fugărit de jandarmerie, urmărit de Siguranță și Poliție, a reușit să vândă caii la târg și, cu banii căpătați pe cei doi superbi armăsari, a încins un chef monstru, împreună cu banda sa și țiitoarele, chiar la una dintre speluncile Cartierului Poștei. După două zile, mai spun poveștile locului, a pornit la drum scăpând la mustață de jandarmi.

De Drăgaică, de la Buzău. Locuri și vremuri cu parfum exotic, de aventură...